De ce vrem copii?

Astazi am avut o discutie cu o persoana care dorea sa inteleaga de ce oamenii ar vrea sa aiba copii. Sincer nu mi-am pus niciodata problema. In primul rand pentru ca nu-mi plac copiii si nici nu-mi doresc momentan, in al doilea rand pentru ca probabil daca mi-as dori, motivele altor persoane care nu sunt direct implicate(eventualul tata sau persoane care ma suporta/le suport financiar) nu ar avea nici o relevanta.
Dar totusi, de ce vrem copii?
Motivul feminin al "ceasului biologic" iese din discutie pentru ca nu poate fi nici argumentat nici contestat rational, pentru simplul fapt ca nu are logica sau daca ea exista tine de codul genetic.
Argumentul "imi plac copiii" iarasi nu poate fi contestat, vorba aceea: "gusturile nu se discuta".
Presiunea parintilor(de cate ori nu ati auzit oare fraza: "tu cand intri in randul lumii?" sau "vreau si eu un nepot...") sau nevoia de a fi "in ton" cu prietenii, nevoia de schimbare(plictiseala, viata monotona), frica de a ramane singuri la batranete, dragostea fata de partenerul de viata reprezinta poate cateva dintre motive. Multe dintre acestea tin de nevoia de fi acceptati de societate sau de oamenii care ne inconjoara, lucruri care pot fi obtinute si altfel, deci pana la urma nu reprezinta niste motive solide.
Si totusi daca stau si ma gandesc,eu aproape ca as paria ca in multe dintre cazuri este vorba despre frica nemarturisita de a nu ramane singuri la batranete. In multe alte tari, la varsta la care nu se pot descurca singuri, batranii se duc la azil. In Romania insa, datorita mentalitatii si in principal a faptului ca nu exista azile care sa ofere un stil de viata macar decent, se intampla ca batranii sa depinda in ultimii ani ai vietii lor de copii sau, daca nu ii au, de loteria bunului simt al celor care ofera ingrijire in schimbul mostenirii unor valori materiale.
Daca cineva vrea sa-si dea cu parerea, e mai mult decat binevenit(a).

Vin sarbatorile!!!!!!!!!

Un coleg de serviciu a plecat de la birou si si-a lasat castile pe masa. Asculta colinde. M-a cuprins o stare de buna dispozitie.. In fiecare an, oricat de putine motive as avea de bucurie, luna asta ma schimba cu totul, poate prin prisma oamenilor din jurul meu

Ce imi place la Sarbatorile de Iarna(ordinea e aleatoare)?
Mirosul de brad si de cozonac
Luminitele din oras
Decoratiunile din vitrinele magazinelor
Colindele
Bucuria pe care o vezi pe fata multor oameni de pe strada : pur si simplu parca li se aprind nishte luminite in ochii altfel tristi si cenusii.
Zapada(nu e neaparat legata de sarbatori - dar cand ninge in decembrie parca e magic)
Sa dau/ sa primesc cadouri
Ce nu imi place la Sarbatorile de Iarna
Imbulzeala din supermarketuri
Faptul ca unii oameni se simt obligati sa faca nishte cadouri pe care nu si le permit si ajung sa-si faca datorii pentru care trebuie sa plateasca tot anul.
Agitatia cu masa de Craciun: de ce ar trebui sa stau la nishte cozi imense sau sa alerg pentru cateva ore de la un magazin la altul pentru a cumpara nu stiu ce numai pentru ca este traditional de Craciun?
Mesele in familie
Vizitele pe la rude si cunoscuti.

Cum arata pentru mine o seara perfecta de Craciun?
O plimbare prin orasul luminat frumos, o ninsoare linistita, totul alb pe jos, magazine in care rasuna colinde, prieteni la o cana de vin fiert...Si cand ajung acasa sa miroasa a brad si a prajiturele si sa fie cadouri ascunse peste tot in casa. Si sa stau pe canapea si sa beau ceai cu rom sau vin fiert si sa ascult colinde si sa ma uit la brad si afara sa ninga in continuare linistit.
Cam atat...nu mese in familie, nu vizite plictisitoare...

Din nou despre demoni...

Fiecare om face un lucru pentru a obtine ceva..
M-am gandit mult in ultimele zile care sunt motivele pentru care ai accepta ca anumite persoane sa iti controleze viata - de obicei e vorba de familie, mai rar de iubiti/iubite.
Unul din ele ar fi ca iti e frica sa nu le pierzi dragostea, dar din nou, daca te iubesc ar fi bine sa te iubeasca pentru cine esti tu, nu pentru imaginea pe care o au despre tine.
Comoditatea financiara mi se pare un motiv la fel de fals.
Motivul principal pe care il vad eu este ca ..in momentul in care viata ta este dominata de cineva nu mai trebuie sa te gandesti ce vrei, nu mai trebuie sa iti alegi un drum, alegerile tale se raporteaza intotdeauna la cineva, ai in permanenta un tap ispasitor pe care poti da vina pentru esecurile tale- "Ar fi fost altfel daca nu as fi fost legat de persoana respectiva". Daca alegi sa distrugi aceasta legatura, devii responsabil ..Cred ca de fapt asta e adevarata problema: e mai simplu sa mergi pe un drum deja trasat-oricat de neplacut si nepotrivit pentru tine ar fi el, decat sa risti sa ajungi intr-o fundatura.
In momentul in care ai ales sa-ti accepti propriile esecuri, realizezi ca dintr-o data esti liber si ca tot ceea ce vedeai inainte ca franghii groase cu care esti legat nu exista probabil decat in mintea ta.

Despre frustrari si alti demoni....

Vreau sa dispar...
Intr-un fel sau altul...
Incerc sa-mi gasesc un motiv pentru a merge mai departe ...dar nu prea reusesc...
Detest dependenta, sub toate formele ei... Unii ar spune ca sunt maniaca in a fi total independenta de ceilalti, asta mergand pana a jigni oamenii care incearca sa ma ajute cateodata... Ma indepartez de oamenii care incep sa devina dependenti de mine...asta mergand pana la a alunga oameni care tin la mine si la care tin.
Detest sa fac lucruri pe care nu vreau sa le fac, nu ma consider un om egoist, dar prefer sa fac un lucru pentru ca il vreau si nu pentru ca imi este impus.
Cu toate astea, constiinta si educatia ma obliga sa accept dependenta unor persoane de mine. Este oare corect?
Daca as disparea, judecand la rece, intr-un fel sau altul, s-ar descurca foarte bine si fara mine. Daca as continua sa exist in viata lor, dar nu as mai permite dependenta, ar avea grija sa-mi aduca aminte incontinuu de "tradarea" mea si nu ar rata nici un moment in a pune pe seama mea toate relele care li s-ar intampla.
In fiecare din noi exista o anume cantitate de putere si o anumita cantitate de slabiciune. Cred ca tocmai am descoperit unde este la mine limita dintre cele doua...
Ce ma enerveaza este ca in mod normal as avea puterea de a face ce consider ca e bine, daca as fi convinsa ca e bine, ca e corect. Am renuntat la joburi, la oferte de munca, la relatii si nu mi-a fost usor, dar am reusit sa fac totul pentru ca am considerat ca asa e bine. Mi-as dori sa vina cineva, care sa fie total neimplicat, si care sa-mi dovedeasca, "beyond the resonable doubt", ca e corect sa procedez asa.
Datorita acestei frustrari, am ajuns sa nu mai traiesc nimic, sa nu ma mai implic cu adevarat in aproape nimic. Traiesc ca un robot, care face numai ce i se cere, singura limita impusa fiind cine face mai mult scandal in a obtine ce doreste de la mine.
O varianta ar fi plecarea din tara, dar e o varianta care stiu ca nu m-ar face fericita. Am mai stat plecata cu lunile din tara, si stiu ca in momentul in care noutatea locurilor si a oamenilor dispare, mi se face dor de prieteni si de Romania si nu imi doresc decat sa ma intorc.
Varianta cea mai buna, la ora actuala, ar fi o discutie cat se poate de dura si corecta in care sa explic persoanelor respective ca situatia actuala ma face nefericita si ca fericirea lor inseamna nefericirea mea. Stiu asta, dar pentru asta, va trebui sa folosesc ca argumente tot ce fac eu pentru persoanele respective si va trebui sa fiu pregatita in a fi insensibila la "lovituri" foarte dure si foarte sub centura, la santaj sentimental etc. Detest persoanele care fac ceva pentru mine si dupa aceea imi scot ochii. Eu personal, indiferent de ce fac pentru o persoana, si oricat de nerecunoscatoare se va arata dupa aceea, prefer sa nu folosesc ca argument faptele mele, atata vreme cat ele reprezinta alegerea mea. Si totusi, va trebui sa o fac, sa folosesc ca argument tot ce am facut/fac pentru persoanele respective. Cred ca intr-un fel imi e frica de discutia asta, pentru ca daca nici asta nu va rezolva nimic, prea multe optiuni nu-mi raman. Momentan imi adun fortele si imi fac curaj, incerc sa port discutia de cat mai multe ori in minte...poate, poate am sa reusesc

Oare ce inseamna iubirea, cand incepe si cand se termina?

Credeam candva ca stiu, cand sufletul meu tanjea dupa apropierea cuiva, cand fiecare parte a corpului meu si-l dorea aproape, cand ma vedeam casatorita, purtandu-i copiii, desi numai scancetul unui copil mic are acelasi efect asupra mea ca zgomotul frezei unui dentist, cand anumite momente petrecute impreuna imi lasau impresia contopirii intr-un tot unitar: un dans pe anumita melodie dintr-un film cand pentru cateva secunde totul in jurul meu s-a transformat in decorurile unui film, o dimineata care ne-a prins imbratisati mancand visine direct dintr-un copac dupa o noapte de dragoste nebuna, intelegerile fara cuvinte, modul in care 30 de secunde in care m-a tinut in brate au descarcat din mine toata durerea pe care o simteam la un moment dat ....
Sau poate a fost pentru scurt timp ce am simtit pentru acea persoana cu care puteam strabate sute de kilometri cu masina fara a ma plictisi vreun moment si care a fost singura persoana care m-a placut pentru cine sunt cu adevarat si nici o clipa pentru masca pe care o afisez in fata tuturor.
Sau poate a fost pentru scurt timp ceea ce am simtit intr-o noapte cu ceata pe motocicleta la 4 dimineata, pe o autostrada pustie, pe care nu se vedea nici un semn al unei benzinarii sau al unui hotel si am realizat ca nu imi e frica alaturi de singura persoana fata de care am jucat rolul de femeie fatala si nu am avut nici un fel de retineri sau timiditati si alaturi de care mi-am indeplinit cele mai nebunesti visuri si fantezii.
Sau poate este ce simt acum pentru un om care este total diferit de mine, singura relatie pe care am avut-o si nu m-am gandit nici un moment ca va dura. N-am crezut vreodata ca vom trece de prima perioada de fluturasi in stomac care exista la inceputul unei relatii si ca ne vom desparti la primele probleme aparute. Nu mi-a pasat si mi-am impus sa nu-mi pese. Ma plictiseam si aveam nevoie de cineva care sa-mi slujeasca drept motiv pentru a mai rari statul cu a mea familie. Ma enerva, mi se parea din alta lume si cam plictisitor. Nu sunt o fiinta extrem de romantica, dar sunt totusi femeie si lui mi se parea ca romantismul ii lipsea cu desavarsire. Timpul a trecut..Unde am ajuns acum? Imi doresc sa-i aud vocea, rasul, sa dorm in acelasi pat cu el chiar daca e la un metru distanta. Imi tresare inima cand aud o anumita sonerie a telefonului :). Nu ma deranjeaza micile manii si ciudatenii, am ajuns chiar sa le accept si unele chiar sa le adopt. Toate astea ar parea normale daca ar fi vorba de rutina, dar nu e. Am chef sa ies cu prietenii, am chef sa fac lucruri separate, m-am inscris la un curs foto, am schimbat serviciul desi lucram in acelasi loc si ne vedeam zi de zi si cu toate astea simt ce simt si vreau sa faca parte din viata mea si eu dintr-a lui. Sunt momente in care imi vine sa urlu si as vrea sa nu mai existe si momente in care simt ca totul merge bine. As vrea sa-i pot oferi cat de mult imi ofera el mie dar cateodata nu stiu cum sau cateodata realizez ca nu pot, sau cel putin nu pot sa fiu asa cum ar vrea.
Fiecare din oamenii pe care ni-i apropiem ne schimba, mai mult sau mai putin, in bine sau in rau, fie ca ne-o dorim sau nu. (va urma)