Despre frustrari si alti demoni....

Vreau sa dispar...
Intr-un fel sau altul...
Incerc sa-mi gasesc un motiv pentru a merge mai departe ...dar nu prea reusesc...
Detest dependenta, sub toate formele ei... Unii ar spune ca sunt maniaca in a fi total independenta de ceilalti, asta mergand pana a jigni oamenii care incearca sa ma ajute cateodata... Ma indepartez de oamenii care incep sa devina dependenti de mine...asta mergand pana la a alunga oameni care tin la mine si la care tin.
Detest sa fac lucruri pe care nu vreau sa le fac, nu ma consider un om egoist, dar prefer sa fac un lucru pentru ca il vreau si nu pentru ca imi este impus.
Cu toate astea, constiinta si educatia ma obliga sa accept dependenta unor persoane de mine. Este oare corect?
Daca as disparea, judecand la rece, intr-un fel sau altul, s-ar descurca foarte bine si fara mine. Daca as continua sa exist in viata lor, dar nu as mai permite dependenta, ar avea grija sa-mi aduca aminte incontinuu de "tradarea" mea si nu ar rata nici un moment in a pune pe seama mea toate relele care li s-ar intampla.
In fiecare din noi exista o anume cantitate de putere si o anumita cantitate de slabiciune. Cred ca tocmai am descoperit unde este la mine limita dintre cele doua...
Ce ma enerveaza este ca in mod normal as avea puterea de a face ce consider ca e bine, daca as fi convinsa ca e bine, ca e corect. Am renuntat la joburi, la oferte de munca, la relatii si nu mi-a fost usor, dar am reusit sa fac totul pentru ca am considerat ca asa e bine. Mi-as dori sa vina cineva, care sa fie total neimplicat, si care sa-mi dovedeasca, "beyond the resonable doubt", ca e corect sa procedez asa.
Datorita acestei frustrari, am ajuns sa nu mai traiesc nimic, sa nu ma mai implic cu adevarat in aproape nimic. Traiesc ca un robot, care face numai ce i se cere, singura limita impusa fiind cine face mai mult scandal in a obtine ce doreste de la mine.
O varianta ar fi plecarea din tara, dar e o varianta care stiu ca nu m-ar face fericita. Am mai stat plecata cu lunile din tara, si stiu ca in momentul in care noutatea locurilor si a oamenilor dispare, mi se face dor de prieteni si de Romania si nu imi doresc decat sa ma intorc.
Varianta cea mai buna, la ora actuala, ar fi o discutie cat se poate de dura si corecta in care sa explic persoanelor respective ca situatia actuala ma face nefericita si ca fericirea lor inseamna nefericirea mea. Stiu asta, dar pentru asta, va trebui sa folosesc ca argumente tot ce fac eu pentru persoanele respective si va trebui sa fiu pregatita in a fi insensibila la "lovituri" foarte dure si foarte sub centura, la santaj sentimental etc. Detest persoanele care fac ceva pentru mine si dupa aceea imi scot ochii. Eu personal, indiferent de ce fac pentru o persoana, si oricat de nerecunoscatoare se va arata dupa aceea, prefer sa nu folosesc ca argument faptele mele, atata vreme cat ele reprezinta alegerea mea. Si totusi, va trebui sa o fac, sa folosesc ca argument tot ce am facut/fac pentru persoanele respective. Cred ca intr-un fel imi e frica de discutia asta, pentru ca daca nici asta nu va rezolva nimic, prea multe optiuni nu-mi raman. Momentan imi adun fortele si imi fac curaj, incerc sa port discutia de cat mai multe ori in minte...poate, poate am sa reusesc